Ținutul Buzăului, toamnă 2024

Mă consider unul dintre norocoșii care au avut șansa să își tragă originile dintr-unul din cele mai frumoase colțuri de țară, și anume județul Buzău. Acolo, pe valea Slănicului (ce-a mai rămas din el), dețin o casă bătrânească pe care am moștenit-o de la bunica mea, casa fiind construită de străbunicul meu în anul 1930, acum aproape 100 de ani. În fiecare vară merg pe-acolo și încerc să petrec măcar câteva zile libere în natură la aer curat. Județul Buzău este cunoscut pentru multitudinea de comori ale naturii unice în România, țară care oricum este plină de astfel de minunății. Anul acesta am făcut două drumuri pe-acolo, unul în septembrie și altul în octombire și am vizitat câteva dintre cele mai faimoase zone ale locului. Așadar vă invit să parcurgem împreună un mic traseu pe valea Slănicului de Buzău și nu numai.

Munții de sare

Ieșind din orașul Buzău, traversând podul lui Băsescu, și cotind imediat la dreapta pentru a putea trece pe sub el, drumul continuă înspre stânga drept. Cam la vreo doar 50 de km distanță de oraș dăm de primul nostru obiectiv și anume Munții de Sare, de fapt niște dealuri acoperite în întregime cu sare și care sunt responsabili pentru apa sărată a pârâului Slănic. Lumea vine aici ca să extragă sare direct din pământ.

Unele fotografii le-am făcut în mai, iar pe altele acum în octombrie.

Și oleacă de informațiuni:

Un munte singuratic. Trist.

Meledic

Chiar în spatele acestor munți se află o zonă numită ”Platoul Meledic”, un loc absolut minunat. Există două drumuri pe partea dreatpă care urcă acolo. Unul înainte de munții de sare, și altul dincolo de ei. Primul este asfaltat dar este foarte îngust și foarte abrupt, iar cel de-al doilea este mai puțin abrupt, ceva mai lat, însă neasfaltat. Personal eu atunci când merg pe-acolo urc pe al doilea și cobor pe primul. Există și câteva intersecții, însă în general locurile de pe această vale a Slănicului sunt foarte bine semnalizate astfel că e foarte greu să te pierzi chiar dacă nu folosești GPS.

Meledic este un fel de mică stațiune, retrasă de lume, unde poți găsi o oază de liniște și de aer curat. Există și un soi de vilă acolo, dar există și un loc de camping pentru cei care vor să fie mai aproape de natură.

Pe vremuri, când eram mic, veneam aici adesea împreună cu tatăl meu și cu prietenii mei, însă nu am mai vizitat această zonă de aproximativ 25 de ani. Anul acesta am fost aici în două rânduri, în septembrie și în octombire.

Există chiar și un lac. Când eram mic exista un ponton unde te puteai așeza ca să pescuiești dar acum văd că nu mai există. Oricum, cred că în afară de broaște nu crește mare lucru. Țin minte că atunci lacul era PLIN cu cele mai mari broaște pe care le-am văzut vreodată dar acum văd că nu mai sunt. Chiar m-am și scăldat în el pe-atunci, deși teoretic nu e indicat din cauza curenților puternici care te trag în adâncuri.

Printre lucrurile noi care pe atunci nu se aflau dar acum văd că există se numără și niște sculpturi de lemn, unele dintre ele fiind foarte, să le zicem... interesante...

Un stil sincretist.

Totuși principalul punct de atracție al zonei îl reprezintă complexul de peșteri de sare care se află la doar 10 minute de mers prin pădure. Vorbesc la trecut deoarece acum din cauza mișcărilor de teren și a vegetației care a năpădit tot locul accesul în aceste peșteri este în prezent blocat. Din câte îmi aduc eu aminte existau două intrări, unul mai accesibil și altul mai puțin, dar în ziua de azi nu am mai văzut niciunul. Țin minte că intrarea era foarte joasă, accesul făcându-se pe brânci, însă după vreo zece metri tavanul se înălța și astfel caverna putea fi explorată mai ușor. Eu nu am intrat niciodată prea mult fiind copil, părinții interzicându-mi bineînțeles asta. Personal nu știu dacă astăzi mai sunt accesibile. Oricum, conform saitului oficial această peșteră este cea mai lungă peșteră de sare din Europa și a doua din lume! Oricum chiar și fără acces, peisajul este absolut superb, în special în perioada aceasta a anului. Imaginile vorbesc de la sine!

Lopătari

Ultimul sat cu șosea asfaltată ce se află pe această vale se numește Lopătari. Vă las câteva imagini, așa de undeva din marginea pământului, același peisaj, primul din septembrie și al doilea din octombrie.

Vulcanii noroioși

Cu siguranță cel mai renumit obiectiv turistic al județului, vulcanii noroioși se află cam la vreo doar 30 de km distanță de orașul Buzău. Din comuna Săpoca, drumul o ia înspre stânga prin satul Pleșcoi ca mai apoi să ajungem în orășelul Berca. De-aici recomandarea mea este să porniți GPS-ul, căci spre deosebire de valea Slănicului, zona aceasta este extrem de prost semnalizată, practic fără GPS fiind aproape imposibil să găsiți drumul spre vulcani. Există teoretic două drumuri posibile. Unul este lung de vreo câțiva km însă trebuie să parcurgeți un drum neasfaltat până în satul Pâclele. Eu am reușit să îl parcurg o dată cu Loganul (diesel 1.4), însă sincer nu m-aș mai încumeta vreodată decât cu un 4x4. Al doilea drum e de vreo 17 km și trece prin satul Joseni, însă acesta este asfaltat așa că îl recomand. Oricum, acolo sus există două zone cu vulcani, una se cheamă ”Pâclele mari” și cealaltă ”Pâclele mici”. Zona este drăguț amenajată și am văzut că se mai construiau încă niște cabane. Evident merge și cu campingul dacă sunteți mai temerari.

Până la vulcani efectiv e o potecă de cam vreo 500 m. Pentru puturoși am observat că există și un drum pe care poți urca cu mașina, dar sincer ar fi păcat. A, era să uit. Taxa de vizitare e 4 lei pentru adulți așa că să aveți mărunt la voi pentru că acolo sus nu e net!

Și într-un final obiectivul mult așteptat:

Buuuuun. Deci cam asta a fost excursia mea pe anul acesta. Sper că v-a plăcut și vouă. Pe drumul de întoarcere trebuie neapărat să ne oprim în satul Pleșcoi pentru a cumpăra câțiva cârnați faimoiși.

POFTĂ BUNĂ!!!