Minunea Din Kiloți

Articol publicat de Ion la data de 22 iunie 2024.

(Acest articol se regăsește în format video pe vechiul meu canal. Dacă doriți să îl vizionați apăsați aici.)

O companie: Shiny Entertainment. Un tip: îmbrăcat într-un costum negru mulat pe corp. Ce se așează într-o poziție lascivă pe 3 litere: M D K. Dar ce reprezintă oare acest acronim misterios? De-a lungul anilor au existat mai multe speculații.................. însă teoria cea mai populară este că provine de la.... Murder, Death, Kill, și la fel ca 90% dintre teoriile conspirative ea s-a dovedit a fi adevărată. Dovada vine de la un comentariu de pe GOG ce aparține lui Nick Bruty, lead designer al jocului: da, într-adevăr MDK vine de la Murder, Death, Kill, însă dezvoltatorii s-au gândit că poate nu ar fi bine ca jocul lor să fie asociat cu 3 cuvinte atât de morbide, așa că au lăsat acronimul învăluit de mister, lucru ce a contribuit oarecum la faima jocului la vremea sa.

Hmmm... parcă tot varianta mea îmi place mai mult.

Totuși, cu toate că principala activitate a jucătorului constă în anihilarea cât mai temeinică a tot ce mișcă pe ecran, jocul este mai mult decât ceea ce pare. Vedeți voi, Shiny Entertainment era o companie mai... altfel, ce producea jocuri tot așa, pic mai.. altfel. Iar MDK nu face excepție de la regulă. Premiza jocului este următoarea: un savant genial, dar un pic trăznit, pe numele său Dr. Fluke Hawkins, sătul să fie ridiculizat de către colegii săi de breaslă se hotărăște să-i părăsească definitiv pe cei ce nu știu să îi aprecieze geniul inventator și se autoexilează în spațiu pe nava sa The Jim Dandy luând cu sine pe Max, câinele robot cu 6 membre, construit chiar de el, și pe Kurt Hectic, femeia de servici. Doar că în loc să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, sunt martorii celei mai clișeice amenințări SF: pământul este invadat de extratereștri, iar singurul capabil să pună capăt acestei invazii este nimeni altul decât Kurt Hectic.

La o cafea după o zi lungă de kilărit extratereștri.

Clișeele însă se încheie aici. Vedeți voi, cu foarte mult timp în urmă au existat niște vremuri în care shooterul la persoana a 3-a însemna și altceva decât un joc cu viață regenerabilă, cu cutii plasate în mod convenabil din spatele cărora să tragi și protagoniști ce își trag obârșia din schițele lui Rob Liefeld. Erau niște vremuri în care publisherii mari, cum ar fi Interplay în cazul de față, erau deschiși ideilor și conceptelor care nu se potriveau neapărat în cadrul unor șabloane.

Manipulează-mă De Kur.

Astfel MDK este un joc în care îl controlezi pe mai sus menționatul Kurt Hectic ajutat de costumul său pe a cărei mână se află o grefată o mitralieră cu muniție infinită. Toate bune și frumoase până acum, nimic senzațional. Doar că pe cap are o cască imensă ce servește pe post de pușcă cu lunetă. Da, ați auzit bine. Tipul are o pușcă cu lunetă pe cap, pușcă ce poate folosi diverse tipuri de muniție cum ar fi rachete, mortiere, gloanțe teleghidate sau poate chema suport aerian de la prietenul său Max. Surprizele nu se opresc aici, costumul venind și cu o parașută cu ajutorul căreia poate plana, aceasta având un rol important în parcurgerea nivelelor. Dar acesta nu este totul. Pe parcurs poate colecta diferite powerupuri, unele mai convenționale precum grenade sau o mitralieră grea, dar și altele mai trăznite cum ar fi o păpușă gonflabilă cu ajutorul căreia poate distrage atenția inamicilor sau, preferata mea, cea mai mică explozie nucleară din lume.

E ok. Truman și-a dat acordul.

Și vei avea nevoie de toate aceste unelte, căci inamicii sunt mulți și variați, și în plus de asta AI-ul este surprinzător de isteț, tactica preferată a sa fiind să te învăluie. Ce îmi place cel mai mult este că uneori inamicii pierd fie o mână, fie un picior caz în care vor înceta lupta și vor încerca să fugă. La asta se adaugă faptul că poți zbura căpățâna unui inamic cu un singur glonte tras cu pușca. Astfel de detalii reușesc să adauge un element de varietate în ceva ce ar fi putut fi altfel doar un banal șutăr.

Extraterestru-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i.

Dar elementul care a cimentat statutul lui MDK în cel de joc de cult este level designul. În 1997 Shiny au reușit cu câteva poligoane și texturi de câteva zeci de kilobaiți să facă ceva ce astăzi dezvoltatorii moderni, cu toată puterea noii tehnlogii, se chinuie să facă: și anume să dea fiecărui nivel, de fapt, fiecărui segment din nivel propria sa personalitate. Băieții de la Shiny au dat frâu liber imaginației și au creat unele dintre cele mai inedite nivele din istoria jocurilor. Sunt anumite segmente care chiar și astăzi, după ce am terminat jocul de mai multe ori decât îmi aduc aminte, mă lasă cu gura căscată.

Alo, Bălăceanca?

O arenă cu platforme plutitoare, ce trebuie să o parcurgi de la un cap la altul în timp ce un pendul imens te hăituiește necontenit. O cameră cu geometrie diformă și cu pereți pictați de artiști de la spitalul 9. Sau o cursă pe o placă, luptându-te cu inamici călare și ei pe plăci, colectând capete de Earthworm Jim pentru a face vaci să pice din cer în timp pe fundal se aude o muzică scoasă parcă din James Bond. În general tot jocul pare că se desfășoară în cadrul unui vis febril sau unul creat de pictori supra realiști cu imagini abstracte și culori psihedelice. Mai multe nu spun pentru că nu vreau să stric surpriza pentru cei care nu l-au jucat încă. Vă las pe voi să descoperiți surprizele pe care jocul le are de oferit.

Râma Jim își face și ea simțită prezența.

Suntele nu sunt cine știe ce, el constând în cea mai mare parte din împușcături, explozii și inamici care zbiară cât îi ține gura. Coloana sonoră în schimb este absolut grozavă. De la piesele tehno până la cele tribale și cele orchestrale, toate contribuie atmosfera și personalitatea fiecărui nivel și e unua din acele coloane pe care le ascult pe fundal în Iutub în timp ce lucrez.

Niciodată nu am înțeles ce e cu toate cordoanele astea ombilicale, dar sunt sigur că e vorba de o metaforă la mijloc.

În 2000 jocul a primit o continuare, creată de Bioware în schimb, deoarece la acea dată Shiny era ocupată cu alte proiecte cum ar fi Messiah și Sacrifice. MDK 2 e un joc oarecum OK. Nu este cazul să vorbim prea mult aici despre el, tot ce voi spune este că Bioware nu a înțeles ce a făcut primul joc o experiență unică și în nici un caz nu a reușit să reproducă umorul negru care făcea deliciul primului.

Mai De Kakao.

Eu vă recomand cu cea mai mare căldură primul MDK. Dacă ar fi să îi găsesc un cusur ar fi acela că jocul este foarte scurt. Conține doar 6 nivele pe care le puteți parcurge în cam 45-60 de minute fiecare. Totuși dacă la capitolul cantitate jocul stă cam prost, la capitolul calitate compensează cu vârf și îndesat. Prefer un joc scurt dar bun așa cum e MDK 1 decât unul lung și prost cum e al doilea. Îl puteți găsi pe GOG la prețul 5,5 euro, și dacă reușiți să treceți de grafica depășită și de controlul un pic mai arhaic veți avea parte de o experiență unică ce nu a mai putut fi reprodusă până acum și puțin probabil să fie pe viitor...

Îți taie respirația.