Dark Souls franțuzesc din 1995

Articol publicat de Ion la data de 25 aprilie 2026.

(Acest articol se regăsește în format video pe vechiul meu canal. Dacă doriți să îl vizionați apăsați aici.)

A venit primăvara! Soarele strălucește pe cer, păsările cântă, pomii sunt în floare... și eu deja transpir ca un cal. Așa că ce alt joc care să fie în ton cu atmosfera de afară decât Rayman, jocul produs de Ubisoft în 1995 și lansat pe mai toate platformele posibile și imposibile. Acesta este o creație marca Michel Ancel, ce de-a lungul carierei sale a creat multe jocuri similare ca aspect și concept cum ar fi Tonic Trouble în 1999 sau legendarul Beyond Good and Evil în 2003. Ancel visa încă din adolescență să facă jocuri, iar în 1990 își va vedea visul cu ochii când Ubisoft îi lansează propriul său joc numit Brain Blasters.

Un joc drăgălaș în care zbori creieri, probabil.

Rayman își are originile în schițele desenate de Ancel în perioada adolescenței, fapt ce explică înfățișarea juvenilă a acestui joc. De fapt acesta este primul lucru care te izbește când vezi Rayman pentru prima oară. Jocul arată superb din toate punctele de vedere. Fie că te afli într-o pădure cu cipupercuțe săltărețe și flori jucăușe, fie că te afli deasupra norilor pe un portativ muzical, sau pe piscurile munților printre stânci și nori, jocul nu încetează a te uimi cu feericul peisajelor sale, în timp ce pe fundal se poate observa un frumos efect de paralaxă. Pe lângă aceasta toate personajele sunt extrem de bine animate și la fel de pline de imaginație ca și mediul în care trăiesc.

Florice pe câmpii hai să țopăim, copii.

Toate la un loc îți dau senzația că mai degrabă te afli într-un desen animat decât într-un joc. Este interesant că dezvoltatorii au ales să folosească o grafică 2D, având în vedere că la acea vreme jocurile începearu să facă saltul spre 3D. Din partea mea mă bucur că au optat pentru o perspectivă bidimensională și sunt sigur că nu sunt singurul care este de aceeași părere. În întâmpinarea atmosferei vine și muzica, care este un adevărat festin audio pentru oricine, cuprinzând o gamă largă de stiluri de la clasică, jazz, rock și alte câteva pe care nu știu să le numesc.

Pe acorduri muzicale.

Deci luând în considerare toate aceste lucruri veți fi tentați să credeți că Rayman este un joc minunat pe care ar trebui să îl joace oricine ca să se relaxeze. Știți vorba aia că aparențele sunt înșelătoare? Ei bine în cazul ăsta Rayman este un escroc de primă clasă. Folosindu-se de imaginea sa inocentă el a indus în eroare nenumărate suflete care credeau că au de a face cu un joc perfect pentru o sesiune de joacă după o zi grea. Pe scurt Rayman este greu. Dificil. Anevoios. De-a dreptul sisific pe alocuri. În jocul ăsta vei muri. Des. De multe ori. Atunci când nu te aștepți. În special atunci când nu te aștepți.

POC!

Dar de la ce anume provine această dificultate necruțătoare? Din mai multe motive, însă principalul este rezoluția mică. Mai exact camera este amplasată mult prea aproape de personaj, ceea ce înseamnă că este foarte greu să știi ce te aștpeată în față, iar atunci când vezi pericolul fereastra de timp pe care o ai la dispoziție este foarte mic, astfel că trebuie să ai reflexe extrem de rapide saaau.. să rejoci nivelul de multe ori până îl înveți pe de rost. Chinul nu se oprește aici totuși. În jocul ăsta tot ce mișcă vrea să te omoare, uneori chiar și lucrurile care nu mișcă. Le veți recunoaște după țepii lor ascuțiți și ochii lor plini de răutate. Mai mult decât atât dar inamicii se respaunează la scurt timp după ce îi omori ceea ce face exploratul nivelelor extrem de agasant. Dar de ce ai vrea totuși să explorezi nivelele?

Hehe, ia vino tu aici, puiule.

A venit vremea să vă zic și câteva cuvinte despre poveste, căci mai mult decât câteva cuvinte nu pot fi spuse. A fost o dată o vale minunată, plină de verdeață, flori și voie bună unde își duceau traiul nenumărate făpturi vesele printre care și Rayman. Dar într-o zi un individ rău pe nume Mr. Dark îl răpește pe Marele Protoon, protectorul acestei văi, iar micii Electooni care gravitau în jurul acestuia sunt închiși în cuști pe tot cuprinsul văii. Scopul tău este acela de a-l salva pe Protoon, însă nu înainte de a elibera toți Electoonii din cuștile lor. Jocul oferă vreo 15 stadii în total, fiecare cu câte 6 cuști. Nu numai că acestea sunt adesea ascunse în spatele vreunui secret, însă nici nu poți ajunge la ele decât dacă posezi o abilitate specială. Abilități cum ar fi aruncatul pumnului, agățatul (nu de femei), elicopterul sau sprintul. Pe acestea le primești pe măsură ce înaintezi în joc de la singurul aliat al tău, zâna Betila.

'CHEEEVOOOSSS!!!

Astfel că va trebui să reiei stadii mai vechi pentru a căuta cuștile lipsă. În mod normal nu m-ar deranja o astfel de mecanică dacă nivelele nu ar fi un adevărat chin de parcurs. Pericolele te pândesc la orice pas, iar atunci când nu ai de a face cu inamici, țepi și proiectile jocul îți pune la încercare abilitățile de platforming, care, dacă nu sunt la măsura așteptărilor, te vei vedea blocat adesea în anumite segmente.

Ce se află oare ascuns sub semnul întrebării?

În mărinimia lor designerii acestui joc te lasă totuși să fi lovit de câteva ori înainte de a da ortu popii, însă problema este că orice lovitură încasată te va arunca mult în spate, ceva ce în proporție de 90% din cazuri înseamnă oricum moarte sigură. Din fericire poți salva la sfârșitul fiecărui stadiu, iar majoritatea nivelelelor conțin puncte de control. Numărul de powerupuri nu este foarte ridicat. Ai două pentru pumn, unul argintiu care crește viteza lui, și unul auriu care-i mărește puterea și de care vei avea mare nevoie dacă vrei să ai o șansă împotriva dușmanilor mai solizi. Mai există și două powerupuri pentru sănătate și bineînțeles nelipsitele vieți și niște baloane albastre numite „tings” ce îți dau o viață după ce ai colectat 100. Și da, poți farma nivelele mai ușoare dacă vrei, dar dacă tot ai de gând să trișezi mai bine bagi direct coduri, lucru pe care îl recomand oricum dacă vrei să rămâi cu păr în cap până la sfârșitul jocului (sau să jucați jocul sub un motor nou, despre care voi vorbi mai pe larg la finalul acestui articol).

Ce te uiți, bă urâtule?

Boșii nu ar fi atât de grei, atacurile lor urmărind un tipar repetitiv, însă ei au viață multă așa că luptele cu ei reprezintă mai mult un exercițiu de răbdare și rezistență. Ceea ce m-a amuzat mereu este că jocul încearcă să ofere un mesaje pozitiv, astfel că după ce învingi un boss îl vezi pe Rayman dând mâna sau dansând cu el în semn de împăcare. Un fel de „Nu te supăra, frate!” în variantă franțuzească.

Împăcare, împăcare, fără nici o supărare.

Este evident că Rayman este un joc al cărui public țintă sunt copii, totuși stau și mă întreb dacă vreun copil ar fi în stare să termine acest joc. Cred că mai degrabă l-ar traumatiza pe viață. Țin minte că am jucat un demo al său acum mulți, mulți ani. Dacă nu mă înșel a venit cu revista Level nr. 3, prima care să ofere și un CD. Demoul conținea două nivele, unul în Band Land și altul în Picture City. Nu am reușit niciodată să termin vreunul din ele. Totuși fascinația a rămas acolo și revin mereu și mereu asupra acestui joc și încerc să ajung cât mai departe fără a trișa.

Sunt mai bun decât Picasso.

Jocul s-a bucurat de un succes enorm, fiind portat pe cam toate sistemele de la acea vreme și chiar și pe cele mai noi cum ar fi de exemplu pe Android. A avut parte și de câteva continuări și spin-off-uri printre care amintim Rayman 2 și 3 care mută acțiunea într-un mediu 3D, iar mai nou în anul 2012 Ubisoft a lansat Rayman Origins și ulterior Rayman Legends care au reprezentat o revenire în forță a francizei, cel puțin din punct de vedere calitativ, dacă nu și financiar, ele vânzându-se nu foarte grozav. Totuși ele sunt printre cele mai bune jocuri pe care le-am jucat în ultimii ani așa că dacă vreți niște platformere de calitate nu ezitați să le încercați.

Rayman: Origins este una din cele mai tari reveniri în forță din istoria jocurilor video.

În orice caz, dacă aveți testicule de oțel și vreo 5 euroi la dispoziție mergeți pe GOG unde veți găsi negreșit acest joc sub numele de Rayman Forever. Știți cum astăzi vorbește toată lumea de Dark Souls și de cât de hardocre sunt ei că sunt în stare să termine așa ceva? Dacă crezi cu adevărat că ești un gamer hardcore atunci joacă Rayman, acest Dark Souls al anului 1995 ce face jocul de la From Software să semene cu o variantă casual a lui Farmville.

Dacă ați ajuns până aici fără să trișați atunci jos pălăria.

Cei care au jucat jocul în prealabil vor fi observat cu siguranță că ceva nu e cușer la acest articol. De ce arată jocul așa? Rezoluția originală nu era 640x480? Și ce e cu aspectul ăsta comic pe care îl are Rayman în unele scene? Răspunsul este unul simplu: pe vremea când am scris articolul de acum 9 ani eu am jucat chiar jocul Rayman Forever care se află pe GOG. Între timp însă a apărut un remake făcut de fani intitulat Rayman Redemption care este, în opinia mea, modul ideal de a juca acest titlu. Modificările sunt multe, însă printre cele mai importante sunt noile rezoluții care rezolvă problema mai sus amintită, plus posibilitatea de ajustare a nivelului de dificultate, de la foarte casual la extrem de masochist. Astfel că Rayman poate fi jucat acum chiar de către oricine! Remakeul mai vine cu câteva briz-brizuri cum ar fi skinuri noi pentru Rayman și pentru țânțar, sau realizări. Din câte îmi dau seama au mai fost adăugate chiar și niște nivele noi. Ca atare dacă vreți să jucați Rayman, jucați varianta Redemption, mai ales că e complet gratuită!

Aritmetică cu Rayman.

PS: jocul vine și cu un editor numit Rayman Designer, așa că dacă nu vi s-a acrit de atâta Rayman atunci aruncați o privire și peste ce a creat comunitatea de-a lungul anilor.