Începutul unei legende

Articol publicat de Ion la data de 01 martie 2025.

(Acest articol se regăsește în format video pe vechiul meu canal. Dacă doriți să îl vizionați apăsați aici.

Salutare Națiune Jucătoare și bine v-am regăsit la file din poveste. Primăvara tocmai ce a sosit, și dacă astăzi tot este 1 martie m-am gândit că acest articol ar trebui să fie dedicat sexului frumos. Și ce alt personaj feminin mai faimos ar putea să reprezinte lumea jocurilor retro decât însăși Lara Croft, contesa britanică care la mijlocul anilor '90 a furat mințile și inimile gamerilor de pretutindeni. Așa că să trecem direct la subiect și să vorbim despre una din primele eroine ale industriei.

Lara Croft, remasterizată.

Povestea ei începe la mijlocul anilor '90, în Insulele Britanice, unde o companie numită Core Design dorea să creeze un joc de acțiune folosindu-se de avantajele noii tehnologii 3D. Inițial personajul principal trebuia să fie un bărbat, însă Toby Gard și cu echipa sa au optat într-un final pentru un avatar feminin, dat fiind faptul că accentul urma să fie pus pe acrobații și explorat, și nu pe acțiune. Numele ei trebuia să fie Laura Cruz însă până la urmă numele ei a fost schimbat așa cum îl știm noi: Lara Croft. Astfel a luat naștere unul dintre cele mai faimoase personaje din istoria jocurilor video. Este acel tip de personaj din categoria cărora face parte și Mario de exemplu de care probabil toată lumea a a auzit, inclusiv cei care nu au butonat vreodată un joc.

Lara intră-n acțiune.

Și totuși ce fel de personaj este Lara? Păi, la fel ca toți ceilalți eroi de jocuri de acțiune din perioada aceea nu poți spune prea multe despre ea. Adică nu îi poți face o caracterizare amănunțită. Aș putea spune că este o tipă putred de bogată care face parte din aristocrația britanică, dar care în loc să-și spargă moștenirea pe genți de fițe și petreceri în cluburi, preferă să își petreacă timpul riscându-și viața în căutarea diferitelor artefacte antice pe tot cuprinsul globului. Și cu asta aș fi spune cam totul. Însă cred că secvența care o caracterizează cel mai bine este asta. Cred că nu mai trebuie să adaug nimic, iar dezvoltatorii par să fi fost de acord cu sentimentele mele. Povestea jocului nu e cine știe ce. Cei ce își doresc o epopee demnă de Iliada lui Homer ar trebui să o caute în altă parte. Sincer, cu toate că l-am rejucat de curând, nici nu-mi prea mai aduc aminte despre ce era vorba. Țin minte că are ceva de a face cu Atlantida și cu un artefact sau cu mai multe.

Atlantida în varianta horor.

Dar vorba lungă sărăcia omului așa că hai să ne avântăm în joc. Însă înainte de a face asta hai mai bine să vizităm mai întâi casa Larei, concacul Croft. Acesta este unul din cele mai bune tutoriale ce mi-a fost dat să văd într-un joc. Ai posibilitatea de a explora după bunul plac conacul Larei și dacă tot ești aici, ai face bine să te acomodezi un pic cu controlul și să vezi de ce scheme e în stare fătuca noastră. Nu de alta însă stăpânirea controlului este cheia succesului în acest joc.

Țop, hop, prin conacul cu ghioc.

Unii l-ar numi stângaci, și într-adevăr, dacă ești obișnuit cu jocurile moderne și cu controlul lor fluid, primul Tomb Raider vi se va părea un calvar. Lara se mișcă de parcă ar fi o vacă gravidă cu șenile. Cu timpul însă te obișnuiești cu controlul și personal mi se pare unul din cele mai intuitive pe care le-am încercat, în pofida, sau poate chiar datorită rigidității sale. Tot sistemul e bazat pe așa numitele țigle, sau tiles, ceea ce înseamnă că după ce joci un pic, vei putea judeca dintr-o clipită distanțele și vei putea plănui corect fiecare săritură. Dacă nu îți reușește, nu e de vină jocul, ci este vina ta pentru că nu ai apăsat pe taste când trebuie. Și nu folosesc cuvântul taste întâmplător, jocul fiind mult mai ușor de jucat cu tastatura decât cu gamepadul. În orice caz, cu toate că e distractiv să te joci cu Lara prin casa ei, la un moment dat îți aduci aminte că jocul se cheamă totuși Tomb Raider, nu House Raider, așa că e timpul să ne avântăm direct în jocul propriuzis....

Cotangentă de X pe sinus de Y și distanța este calculată!

Contrar spuselor unora, personajul principal a lui Tomb Raider NU este Lara Croft, ci nivelele jocului. După cum spune și numele, acestea constau în morminte. Mă rog, nu chiar. Caracteristica lor principală nu este natura lor mortuară ci cea labirintică. Deși într-un fel este impropriu spus, căci nivelele sunt liniare, sau mă rog, necesită parcurgerea unui traseu dinainte stabilit, însă sunt construite în așa manieră încât să îți dea senzația că te alfi într-un labirint. Accentul nu este pus pe lupte, acestea sunt de cele mai multe ori o diversiune de la principalele activități: acrobațiile și rezolvarea de puzzleuri. Tomb Raider nu poate fi catalogat drept Third Person Shooter cu toate că camera e poziționată în spatele personajului și ești nevoit adeseori să împuști inamici în stânga și în dreapta.

Țopăielile laterale sunt cea mai bună apărare.

Însă cea mai mare parte a timpului o veți petrece cotrobăind prin tunele, sărind de pe o platformă pe altă, trăgând de manete și bineînțeles împingând blocuri de piatră. Și da, Tomb Raider este unul din ACELE jocuri unde vei face pe motostivuitorul și vei trage și împinge cuburi până îți ies pe nas. Totuși nu toate puzzleurile sunt atât de repetitive. Spre exemplu, unul din cele mai interesante care mi-a fost dat să văd vreodată într-un joc de acest gen implică o clonă de a ta care îți va urma mișcările în oglindă, cu ajutorul căreia va trebui să ajungi la ieșirea din încăpere.

Te cunosc de undeva.

Nivelele sunt variate ca tematică și îți vor pune mintea și reflexele la încercare. Sunt patru locații mari și late pe care Lara va fi nevoită să le viziteze. Prima dintre acestea sunt niște ruine incașe din Peru a căror atracție principală este faimosul tiranozaur pe care vei fi nevoit fie să îl ucizi, fie să îl fentezi. De menționat că Tomb Raider NU conține quick time events, ceea ce demonstrează o dată și pentru totdeauna că acestea nu sunt deloc necesare unui asemenea joc, o lecție de la care Crystal Dinamics se pare că a chiulit.

Un tiranozaur și el remasterizat.

În fine după ce termini cu Peru și găsești macfuffinu' pe care-l căutai, aventura te va purta în capătul celălalt al lumii, mai exact în Grecia, însă nu pe plajele sale călduroase ci în anticele ruine de pe vremea lui Hercule și ai săi. St. Francis Folly este un nivel ce stabilește un nou standard în ceea ce privește verticalitatea în jocurile 3D. Nivelul constă într-o încăpere centrală construită pe verticală ce trebuie străbătută cățărându-te și sărind de pe o platformă pe cealaltă, scopul final fiind accesul către 4 camere purtând numele unei zeități mitologice, fiecare cu puzzlelul său.

Țicneala Sfântului Francisc: un nivel țicnit!

După Grecia, călătoria te va purta unde altundeva decât în Egipt, probabil locația pe care majoritatea o vor asocia cu arheologia și mormintele străvechi. Egiptul conține de departe cea mai bună serie de nivele, cu cele mai întortocheate labirinturi și cele mai bune puzzleuri. Nivele precum Obelisk of Khamoon și Sanctuary of the Scion îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte. Primul implică evident un obelisc, iar gameplayul se mută din nou pe verticală la fel ca în St. Francis Folly, iar cel de-al doilea are loc într-un sfinx îngropat sub pământ. Momentul în care ajungi în vârful sfinxului este unul din momentele cheie ale seriei.

Un sfinx... cu nas?!

Din păcate ultimele hărți, cele care au loc în Atlantida nu se ridică la nivelul predecesoarelor. Nu că ar fi rele în sine. Sunt construite inteligent și oferă provocări interesante, doar că urăsc tematica lor, mai precis cromatica. Pur și simplu sunt scârboase. Mai mult de-atât combinația dintre roz, maro și gri e una din cele mai urâte din câte există. Sigur, având în vedere povestea jocului, aspectul acestor nivele are sens, însă nu schimbă cu nimic faptul că mă apucă greața doar când mă uit la ele.

Câh!

Că tot veni vorba, cu toate că Tomb Raider nu este nici pe departe un joc horror, sunt multe momente care evocă un sentiment... dacă nu de groază, atunci cel puțin de neliniște. Jocul reușește să creeze un sentiment apăsător de singurătate, pus în evidență în special în ediția veche de PC, unde în timpul jocului nu există nici un pic de muzică, ci doar sunete ambientale și zgomotul propriilor pași. Dacă la aceasta mai adăugați și grafica colțuroasă cu texturi prăfuite și inamicii din poligoane puține și animații robotice rezultă un joc de la care obții maximum de imersiune cu lumina stinsă.

Am așa o presimțire...

Aventurile Larei din primul joc nu se opresc însă aici. La scurt timp după, jocul primește o expansiune intitulată Unfinished Business. Lara trebuie să călătorească înapoi în Atlantida și în Egipt pentru a rezolva treaba lăsată neterminată. Expansiunea conține patru nivele, câte două pentru fiecare locație, și după părerea mea ele cuprind tot ce are mai bun de oferit primul Tomb Raider. La fel ca și în jocul de bază, nivelele din Egipt sunt preferatele mele. Primul se numește Return to Egypt unde te vei reîntoarce în Egipt (cine ar fi crezut!) și vei revizita câteva zone din jocul de bază aflate acum sub ape. Al doilea nivel, și ultimul din expansiune, se numește Temple of the Cat. Fanii pisicilor nu vor fi dezamăgiți.

Templul mâței.

Ei, dar uite că am trăncănit atâta vreme fără să vorbesc și despre cele două bunuri gemene ale Larei care au întipărit-o pentru totdeauna în conștiința colectivă a gamerilor. Pistoalele ei cu muniție infinită sunt una din cele mai îndrăgite arme din istoria jocurilor video. Personal eu nu pot să concep un joc Tomb Raider fără ele, căci sunt o parte integrantă a seriei, și sunt sigur că nu sunt singurul. Totuși arsenalul Larei nu se oprește aici. Pe parcursul aventurii ea mai poate dobândi o pereche de uziuri și de magnumuri și bineînțeles vestita pușcă prinsă la spatele ei.

Lara făcând ce știe ea mai bine: împușcând animăluțe nevinovate.

Muniție găsești destulă prin nivele, de multe ori ascunsă prin secrete. Doar muniția pentru pușcă trebuie conservată pentru că nu găsești decât două alice la fiecare powerup. Trusele de prim ajutor sunt și ele numeroase, iar inamici nu întâlnești foarte des, deși spre sfârșitul jocului vei da de niște monstruleți care vor necesita foarte multe mișcări acrobatice din partea ta dacă nu vrei să folosești truse una după alta. După cum am zis și mai devreme luptele nu sunt punctul focal al jocului, provocarea adevărată venind din partea puzzleurilor și a naturii labirintice a nivelelor.

Un ”monstru” foarte anii '90.

Una peste alta primul Tomb Raider este un joc căruia nu-i găsesc prea multe cusururi. Este adevărat că ultimele nivele nu le-am jucat cu prea mare plăcere dar măcar compensează prin complexitatea lor. După cum am spus controlul necesită o perioadă de acomodare, însă dacă perseverați veți descoperi un action-adventure cum rar se mai întâlnește. Primul titlu s-a bucurat de un succes enorm, fiind unul din cele mai bine vândute jocuri din toate timpurile și a născut la rândul său o serie aproape interminabilă de continuări și spin-offuri, ca să nu mai vorbim de filme, benzi desenate, și o întreagă industrie bazată pe personajul Larei. Dacă ați jucat titlurile mai recente ale seriei și sunteți curioși să vedeți de unde a început totul vă recomand cu căldură primul Tomb Raider.

Hasta la vista.

Cu siguranță că mulți știu deja, sau și-au dat seama probabil privind unele imagini din acest articol, că toate cele șase jocuri Tomb Raider de la Core Design s-au ”bucurat” de curând de o remasterizare. Cred că cel mai bun lucru pe care-l pot spune despre aceasta este faptul că cele două pachete conțin toate cele șase jocuri dimpreună cu toate expansiunile lor, colectând tot conținutul titlurilor clasice la un loc.

Laudele mele se opresc însă aici. Atracția principală a acestor remasterizări o reprezintă noua grafică. Nu mă înțelegeți greșit, îmi plac noile modele și texturi, cu toate că pe alocuri atmosfera este schimbată. Asta se vede în special în primul joc unde, din cauza limitărilor tehnologice, nu există skybox, astfel jocul părând de parcă ar avea loc mereu în subterane înclusiv în unele zone ce poartă numele de Lost Valley. Nu asta m-a deranjat însă, ci faptul că noua grafică este mult prea întunecată. Dacă sunteți atenți veți observa că iluminarea din jocul original nu are sens decât din punct de vedere al jucabilității. De exemplu multe zone sunt iluminate fără vreo sursă de lumină vizibile, cum ar fi torțe, ci pur și simplu așa în mod artificial.

Remasterizarea a încercat să repare acest fapt, încercând să ofere o iluminare cât mai naturală. Ea arată bine, însă în consecință jocul este MULT prea întunecat, astfel că există multe zone unde trebuie să te chiorăști ca să vezi pe unde trebuie să o iei. Jocul nu vine cu absolut nici o formă de opțiuni grafice. Nu poți schimba rezoluția. Nu poți schimba aspectul. Nu poți schimba rata de cadre. Nu poți nici măcar seta luminozitatea și contrastul ceea ce ar fi rezolvat problema întunericului perpetuu. Este absolut halucinant cum Aspyr, firma răspunzătoare pentru remasterizare, nu a fost în stare să introducă nici măcar cele mai elementare opțiuni grafice. Singurul lucru pe care îl poți face este să alternezi între grafica veche și cea nouă cu F1. Am încercat din răsputeri să joc cu cea nouă, însă în final m-am lăsat păgubaș și am trecut pe cea veche. Măcar de ar fi setat rata cadrelor din grafica veche la 60 cum e în cea nouă, însă în nemăsurata lor înțelepciune jocul rulează în continuare la 30 (mai degrabă 15) cadre pe secundă cu grafica veche.

Un lucru interesant însă este că pe lângă grafică au mai remasterizat și sunetul, astfel că atunci când comuți de la una la cealaltă vei avea parte și de o schimbare audio. De exemplu cu grafica nou sunetul capătă reverberație și ecou atunci când te afli în spații închise. În fine, ultima schimbare majoră este adăugarea unui control nou, modern, pentru Lara. Personal eu nu m-am putu obișnui cu el, părerea mea fiind că jocul și nivelele sale nu au fost concepute pentru el, însă am auzit și păreri contrarii, așa că pentru voi s-ar putea să fie un lucru bine venit. În orice caz, la fel ca și cu grafica, și controlul poate fi setat cum doriți, astfel fiind împăcate atât capra cât și varza. Una peste alta eu NU recomand achiziționarea remasterizărilor, și în nici un caz la prețul întreg. Pe final vă las să vă clătiți puțin ochii cu niște imagini comparate. Decideți voi care vă place mai mult.