Începuturi mediocre

Articol publicat de Ion la data de 31 mai 2025.

(Acest articol se regăsește în format video pe vechiul meu canal. Dacă doriți să îl vizionați apăsați aici.)

La începutul anilor '90 Bethesda Softworks nu era încă feblețea presei cum avea să devină mai târziu. Era încă o firmă semi-obscură, producătoare a unor jocuri la fel de semi-obscure lansate pe diverse platforme cum ar fi Atari ST, Amiga, NES și bineînțeles DOS. Pe acele vremuri Bethesda părea a se fi specializat în jocuri sportive, ei creând multe titluri hochei și baschet. Reușesc la un moment dat să pună mâna chiar și pe diverse licențe de filme, cum ar fi Home Alone sau Terminator. Nu am jucat niciodată vreunul din aceste titluri, dar din câte am înțeles câteva din titlurile Terminator ar fi oarecum decente.

Terminatorul terminat.

În fine, părea că Bethesda se dedicase cu totul și cu totul jocurilor de sport și de acțiune, până într-o zi când angajații săi, oameni precum Ted Peterson, Julian LaFey și Vijay Lakshman dau peste un joc marca Blue Sky Productions numit Ultima Underworld. Din acel moment următorul lor proiect avea să fie un joc similar. Nu un RPG, ci un joc de lupte la persoana I numit Arena. Jucătorul ar fi trebuit să joace rolul unui gladior (de fapt o echipă de gladiatori) și să participe în cadrul unor turnee pe tot cuprinsul Tamrielului, pe parcurs rezolvând un quest sau două. Pesemne că jocul nu era foarte interesant.

Trebuie neapărat să scriu o filă din poveste și pentru Ultima Underworld.

Nici nu e de mirare având în vedere faptul că sistemul de lupte este destul de jalnic. Bine, teoretic atacurile tale capătă bonusuri sau penalizări în funcție de direcția în care lovești, dar în general nu contează prea mult. Ții apăsat butonul din dreapta și freci șoarecul până moare oponentul. O idee interesantă, dar din păcate nu suficient de bine implementată, în nici un caz una pe care să se poată baza un întreg joc.

Zbang zdrang și gata, goblinu' e mort.

Au fost adăugate deci elemente de RPG, cu rase, clase, statistici, cât și o lume deschisă. Aceasta din urmtă este poate elementul definitoriu al acestei serii. Pe ultima sută de metri i-au fost inventate un univers, o poveste, cât și prefixul: The Elder Scrolls. Bethesda au fost nevoiți totuși să păstreze și numele Arena deoarece fuseseră lansate deja materiale publicitare sub acest nume. Justificarea din joc ar fi că lumea în care are loc acțiunea este așa de violentă încât locuitorii săi o asemuiesc cu o arenă. Să zicem că scuza asta merge, deși din câte îmi aduc aminte nu se mai face referire la acest fapt în nici un alt titlu. Ca atare The Elder Scrolls Chapter One: The Arena își face apariția pentru MS-DOS pe data de 25 martie 1994, debutând cu o cutie al cărei desen nu are nici o legătură cu jocul. Spoiler: blonda siliconată nu își face niciodată apariția în joc.

Aici a început totul.

În schimb primul personaj cu care facem cunștință în introducere este Uriel Septim al VII-lea (sau al IV-lea, nici jocul nu pare să știe prea exact), împărat peste întreg continentul Tamriel. Evident la curtea sa trebuie să se afle și un sfetnic rău. În cazul de față acesta poartă numele de Jagar Tharn, care, cu ajutorul magiei în închide pe Uriel al IV-lea sau al VII-lea într-o dimensiune pierdută împrunutându-i chipul, uzurpându-i astfel tronul. Singura martoră a acestor evenimente este ucenica sa, Ria Silmane, pe care Tharn reușește să o ucidă înainte ca aceasta să îl pârască sfatului bătrânilor. Pe paznici și curteni îi vâră la răcoare, înlocuindu-i cu demoni care iau înfățișarea acestora.

MUAHAHAHAHA!

Tu ești unul dintre curtenii fostului împărat care în timp ce doarme liniștit în celula sa întunecoasă are un vis umed cu Ria Silmane ce îi explică cum stă situația și că soarta lui Uriel al 7-lea sau al 4-lea și a întregului imperiu depinde de tine. Nu pentru că tu ai fi cine știe ce, ci doar pentru că tu ești un individ atât de neînsemnat încât lui Tharn nu îi va păsa dacă scapi. Scopul tău este acela de a strânge 8 McGuffins, adică cele 8 bucăți ale Staff of Chaos, singurul artefact în stare să îl învingă pe Mick Jaggar, acesta ascunzând pe fiecare în câte una din provinciile imperiului.

Vise mai mult sau mai puțin erotice.

Sistemul RPG este un pic diferit față de titlurile ulterioare Elder Scrolls. El seamănă mai mult cu o clonă de Dungeons & Dragons, cu tot cu armură negativă și zaruri pentru arme. Ca atare nu-ți poți crea propria clasă, ci trebuie să o alegi dintr-o listă sau să răspunzi la un chestionar. Această alegere este mult mai importantă decât în jocurile care vor urma. Poate cea mai importantă decizie este aceea dacă personajul tău știe magie sau nu, vrăjile aducându-ți un plus de versatilitate. E important să cauți ghiduri pe net, nu de alta dar la fel ca și în alte RPG-uri vechi, majoritatea informațiilor nu se găsesc direct în joc.

Fără magie viața e tristă.

Apoi îți alegi rasa, mai precis provincia unde te-ai născut. Mi se pare mai imersiv decât selectarea dintr-o listă. Rasele sunt aproape aceleași cu care ne-am obișnuit deja, cu câteva excpeții: imperialii nu sunt o rasă jucabilă, orcii apar în joc doar sub formă de monștri, iar khajiții arată ca niște simpli oameni tatuați pe față, așa că furries vor trebui să se mulțumească cu argonienii. În rest aptitudini nu există, ci doar atribute. Totuși experiența o câștigi nu doar omorând monștri. Nu știu exact cum funcționează sistemul, însă mi s-a întâmplat să cresc la următorul nivel descuind uși, înotând sau pur și simplu mergând.

Hei, sunt chiar eu!

Așadar după cum am spus tu începi ca deobicei ca prizonier, însă temnicerii tăi sunt băieți de treabă așa că ți-au lăsat cheia frumos la îndemână. După ce-ți croiești drum prin primul labirint, ucigând goblini și șobolani și fiind la rândul tău ucis de nenumărate ori de către aceștia, colectând niscavai bănuți și echipament, în fine găsești portalul magic pe care ți l-a pus Ria la dispoziție și libertatea ta este asigurată. De-acu înainte poți face ce vrei. Poți vizita orice oraș de pe continent. Lumea lui Arena este mai întinsă decât a oricărui joc Elder Scrolls. Evident raportul canitate/calitate atârnă puternic în favoarea primeia.

Au niște temnicieri foarte de treabă pe-aici.

Nu poți călători între orașe decât cu fast travel, căci peisajul exterior se repetă la infinit. Orașele nu sunt generate aleator, deși ar fi putut la fel de bine să fie. Am apreciat totuși faptul că fiecare zonă are specificul său arhitectural. Cea mai mare parte a timpului îl vei petrece orbecăind prin străzile labirintice ale orașului interogând clonele care-l populează cu privire la nenumăratele taverne, temple sau magazine. Acestea din urmă sunt interesante deoarece inventarul lor NU este generat aleator, ceea ce înseamnă că poți găsi niște obiecte destul de puternice. Tot aici vei face cunoștință și cu Conan fierarul care îți va repara echipamentul, însă nu instantaneu. Va trebui să aștepți câteva zile ca el să fie gata.

Conan ne învață ce are viața mai bun de dat.

Din punctul ăsta de vedere Arena încearcă cât mai mult posibil să ofere o lume credibilă. Noaptea trebuie să închiriezi o cameră la han, pentru că magazinele sunt închise și cetățenii dispar de pe stradă, locul lor fiind luat de goblini, zombi și lupi. Nu știu unde este logica în asta, însă mi s-a părut interesant că NPC-urile statice precum hoții și prostituatele sunt și ele noaptea afară. Limitare de motor, sau atenție la detaliu, voi decideți.

Care ți-e tariful, păpușa?

În oraș poți lua cuesturi întrebând după joburi. Majoritatea acestora nu fac altceva decât să te plimbe de la o clădire la alta, recompensa fiind doar câțiva bănuți, deci în principiu sunt o pierdere de vreme și nimic mai mult. Stăpânii orașului te vor ruga din când în când să îndeplinești o misiune pentru ei, deobicei să cari un obect sau un mesaj într-un oraș alăturat. Recompensele sunt grase, de ordinul miilor de galbeni. Dacă faci vreo 2-3 astfel de questuri nu mai trebuie să te gândești la bani tot jocul. Poate cele mai interesante cuesturi sunt cele legate de artefacte. Aceste obiecte sunt cele mai puternice din joc, însă șchepsisul este că nu poți căra decât unul cu tine. Cum obiectele pe care le lași jos dispar, este foarte important să alegi cu grijă artefactul pe care îl iei cu tine. Dacă vrei să trișezi totuși poți duce artefactele pe rând la fierar pentru a fi reparate. Când sunt gata, le poți lua pe toate.

Harta este indispensabilă.

În fine scopul jocului după cum am zis este acela de a găsi cele 8 piese ale toiagului fermecat. Procesul decurge cam așa: Ria îți apare în vis, îți dă numele temniței unde se află piesa, întrebi ca nebunul prin orașe unde se găsește aceasta, ți se spune să mergi în provincia X, unde după îndelungi interogatorii ți se spune să mergi în orașul Y unde cică ar fi cineva care ar ști ceva, îl găsești pe individul respectiv care te informează că, da, într-adevăr, știe unde zace piesa, dar că nu-ți va destăinui locul decât dacă-i aduci un alt obiect aflat în temnița Z, în fine faci și asta, îi returnezi obiectul, el îți spune locația temniței cu pricina, cobori înăuntru, omori tot ce mișcă, mori de sute de ori, mai rezolvi câte o ghicitioare și GATA prima piesă este a ta. Mai faci asta doar de încă 7 ori și ai terminat jocul.

Du-te-acolo nu știu unde, adumi aia nu știu ce.

Da, jocul este foarte repetitiv, dar trebuie să recunosc că toate aceste temnițe legate de cuestul principal sunt destul de bine create. În nici un caz nu se apropie de nivelul unui Wizardry sau Might & Magic, dar au și ele calitățile lor. În primul rând sunt foarte atmosferice. Muzica este apăsătoare și reușește să îți dea senzația că te afli într-un loc izolat unde pericolul te pândește la fiecare pas. Urletele monștrilor par venit din adâncuri, iar sunetul grav al pașilor tăi sunt singurul companion în aceste catacombe. Temnițele sunt cea mai mare provocare pentru jucător. Ele sunt labirintice și cu toate că există un auto-map, acesta trebuie accesat într-un ecran separat ceea ce cauzează mulți timpi morți. Monștrii pot fi cu adevărat periculoși, în special cei cu multe imunități cum ar fi golemii, sau cei care atacă de la distanță cu vrăji. Un singur voleu te poate lăsa cu viața la jumătate dacă nu ai protecțiile corespunzătoare.

Din nou: harta este indispensabilă.

Aliatul tău cel mai bun este magia, căci ea este extrem de folositoare în Arena. De fapt eu sunt de părare că jocul este aproape imposibil de jucat pentru o clasă care nu are cât de cât niște aptitudini vrăjitoricești acolo. Printre cele mai folositoare vrăji amintim: light, fără de care vei fi nevoit să orbecăi în beznă aproape completă; rezistențe, care sunt indispensabile împotriva oricărui inamic care folosește atacuri elementale; invizibilitatea, pentru a scăpa de multitudinea de monștri care pot face carne tocată din tine; și nu în ultimul rând passwall, cu ajutorul căreia poți dizolva pereți pentru a scurta considerabil traseul pe care îl ai de parcurs.

Terapia șoc!

Pot fi folosite și obiecte magice pentru a face vrăji, dar ele au un număr limitat de utilizări. În plus, toate obiectele magice pe care le găsești prin temnițe trebuie identificate la ghilda magilor în oraș. Inventarul este destul de anevoios de folosit, și are o capacitate limitată. Foarte des se întâmplă să te trezești că ești nevoit să abandonezi obiecte magice pentru că nu mai ai spațiu. Dar care din ele este cu adevărat valoros, asta nu poți ști la fața locului.

Merlin identificatorul.

Interfața nu este dezastrul la care te-ai fi așteptat, dar are problemele ei. Personal eu am folosit un mod care schimbă controlul cu unul mai modern: WASD pentru mișcare și așa mai departe. La fel ca orice joc Bethesda, Arena vine cu burgurile sale. Monștri care apar din neant, monștri care trag în tine pe după pereți sau cel unde personajul se blochează în geometrie când coboară o treaptă, ca să nu mai vorbim de memory leaks și crașuri. Ce mai. Ai zis joc Bethesda și ai zis tot.

Cu inventarul plin după o lungă zi de explorat temnițe.

Jocul poate fi descărcat fie de pe saitul Bethesda fie îl puteți primi achiziționând orice joc distribuit de către aceștia de pe GOG, așa că dacă sunteți curioși nu vă costă nimic. Pesemne că nu îl veți termina niciodată. Probabil că veți găsi două sau trei piese iar apoi plictiseala generată de repetitivitate vă va face să-l abandonați. Știu că și eu mă aflu în această situație. Arena nu poate fi numit un clasic. El nu atinge nivelul unui Wizardry, Might & Magic sau Ultima Underworld, însă pentru un început de serie nu e rău. El reușește să pună bazele la una din cele mai bine vândute serii de jocuri din toate timpurile.

Las' că vedem noi data viitoare.

Aici facem pentru prima oară cunoștință cu universul Elder Scrolls, cu rase precum argonieni și khajiți, cu artefacte ca Ring of Phynaster sau Lords Mail, cu vulcanul lui Dagoth Ur și tot așa. Dacă sunteți fani ai acestui univers poate merită să aruncați o privire asupra acestui joc, creat pe vremea când designerii încă mai erau puternic influențați de jocurile pen and paper și când Todd Howard și Pete Hines nu erau încă angajați Bethesda...

PS:Există și o reimplenetare open source a jocului însă momentan aceasta se află doar în stadiul incipient.