Nimeni nu trăiește veșnic

Articol publicat de Ion la data de 23 august 2025.

(Acest articol se regăsește în format video pe vechiul meu canal. Dacă doriți să îl vizionați apăsați aici.)

Nimeni nu trăiește veșnic pentru căci răul nu moare niciodată. Cam ca saitul acesta care tot refuză să moară în ciuda tutror vicisitudinilor. Monolith Productions nu au fost niciodată străini de genul first person shooter. Sigur, ei astăzi sunt cunoscuți publicului larg îndeosebi datorită francizei F.E.A.R., însă istoria lor cu acest gen datează încă din 1997 și primul lor joc: Blood. După cum spune și numele, un joc sângeros bazat pe motorul lui Duke Nukem 3D, și totodată un joc grozav ce s-a bucurat de suces la vremea sa. Din păcate următoarele lor două șutăre nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Blood 2 a lăsat un gust amar în gurile fanilor, iar Shogo MAD, deși un joculeț cu mult șarm, a suferit și el de niscavai probleme de design.

Cu Blood, Monolith pășesc cu dreptul în universul jocurilor FPS.

Monolith aveau nevoie de o schimbare. Aveau nevoie de un joc care să aducă aminte de perioada de glorie a lui Blood. Designul la joc a început în 1998, imediat după lansarea lui Shogo MAD, și trebuia inițial să fie o continuare spirituală a acestuia, păstrând totodată tematica sa anime. Trebuia deasemenea ca în centrul acțiunii să se găsească organizații paramilitare, un concept ce avea să fie reluat câțiva ani mai târziu în FEAR. Monolith nu au făcut nici unul din aceste două lucruri, ci în schimb s-au reprofilat pe spionaj.

Pa-pam pa-pam. Hai că știu că și vouă v-a sunat în minte piesa de cum ați citit numele articolului.

Jocul se dorea o transpunere în variantă ludică a filmelor cu spioni din anii '60 de tipul James Bond cât și a parodiilor gen Austin Powers și mai ales Get Smart. Inițial protagonistul trebuia să fie un spion super duper numit Adam Church, însă producătorii s-au temut ca acesta să nu pară prea generic. Și cum ar fi putut să îl facă mai original? Să-l înlocuiască cu o femeie, bineînțeles! Cate Archer, modelată după actrița Mitzi Martin, nu este în nici un caz primul protagonist feminin dintr-un FPS. În Mysteries of the Sith o aveam pe Mara Jade, în Hexen 2 aveam asasina, iar Unreal și Delta Force permiteau selectarea unui avatar feminin. Însă Cate Archer este, după câte știu eu, prima care să fie originală propriului joc și care să fie și personajul principal al acestuia. Acum că aveau o idee de bază și un protagonist, Monolith se pun cu osu pe treabă și în anul 2000 își face apariția The Operative: No One Lives Forever, pe care îl voi numi de-acu înainte pur și simplu NOLF, din motive care cred că sunt evidente.

Mitzi și Cate.

Așadar NOLF este un fărst părsăn șutăr, plasat în lumea serviciilor secrete ale anilor '60, unde tu joci rolul unei superbe agente scoțiene numită Cate Archer, fostă infractoare, acum trecută de partea legii, benevol sau nu. Decizia producătorilor de a pune un personaj feminin în prim plan s-a dovedit a fi deosebit de inspirată, fiind o ocazie foarte bună de a explora etosul erei respective. Nu doar că aduce un pic de originalitate, dar mulțumită perioadei în care are loc acțiunea, și a umorului omniprezent, NOLF s-a dovedit a fi unul din cele mai memorabile jocuri făcute vreodată. Mișcarea feministă, așa zisa womens lib, abia începea să își facă simțită prezența în anii '60, și ca atare atitudinile bărbaților către Cate reflectă acest lucru.

Șeful prietenos de la agenție.

Cate este membră cu drepturi depline ale agenției britanice de spionaj numită UNITY, însă cu toate aceastea ei nu i se încredințează misiuni serioase, ci numai treburi banale cum ar fi supravegherea unei băbuțe. Visul ei este să se afirme, iar șansa ei vine prin intermediul lui Bruno, mentorul ei, care o ia cu el pe teren în Maroc. Obiectivul: să aflați mai multe despre organizația malefică cunoscută sub acronimul HARM, ce a ucis până acum nenumărați agenți UNITY. Povestea te va purta prin nenumărate locații: Maroc, Germania, SUA, un container scufundat, insule tropicale și chiar și în spațiu; NOLF nu poate fi în nici un caz acuzat că duce lipsă de varietate. De fapt jocul este de-a dreptul imens, chiar pot spune unul din cele mai lungi șutăre făcute vreodată. Campania sa poate dura lejer și 20 de ore, în funcție de stilul de joc.

Probleme existențiale.

Îl poți juca bine mersi ca orice șutăr făcut vreodată, descărcând cantități interminabile de muniție în inamici, căci chiar ai cu ce. Arsenalul este destul de variat.. într-un fel. Ai multe arme la dispoziție, însă majoritatea nu diferă în esență unele față de altele. De exemplu ai 3 tipuri de pistoale, și 3 tipuri de mitraliere, însă mai ai și câteva mai aparte cum ar fi nelipsita pușcă cu lunetă și chiar și o arbaletă, însă nu atât de faină ca cea din Half Life. Pentru a mai varia un pic lucrurile ai la dispoziție mai multe feluri de muniție, normală pentru uzul de zi cu zi, gloanțe expandabile pentru ținte mai plăpânde, gloanțe explozibile contra dușmanilor mai bine protejați, și niște foarte simpatice gloanțe cu cianură care ucid lent dar sigur. Ce mă enervează este că atunci când schimbi arma, jocul uită ce tip de muniție ai folosit și trece automat pe ce tip vrea el. La începutul fiecărei misiuni îți poți alege echipamentul cu care vrei să pornești, dar în general nu prea contează ce arme alegi căci oricum vei găsi destule pe parcurs. Probabil cea mai importantă alegere aici este dacă vrei să începi cu un pistol cu amortizor și ce dispozitive să iei cu tine.

Te am în vizor.

NOLF nu este doar un FPS, el încearcă să fie mai mult decât atât, cuvântul cheie fiind aici „încearcă”. Să nu uităm totuși că domnișoara noastră este un agent secret și nu pușcaș marin. Ca atare jocul îți permite să abordezi și altfel o misiune. Jocul vine cu un sistem de furișat, ce din păcate nu este pus la punct așa cum ar fi trebuit. În nici un caz nu avem parte de un nou Thief: The Dark Project. Poți merge tiptil și te poți piti în umbre și pe după colțuri, însă nu ai un feedback la fel de bun ca în jocul Looking Glass. E greu să-ți dai seama dacă umbra în care te ascunzi este suficient de întunecoasă sau nu și astfel e greu să apreciezi distanța la care te pot vedea inamicii. Nici măcar nu te poți apleca într-o parte. Dacă vrei să privești pe după colț trebuie să te miști iute în lateral și să speri că nu ești detectat. Un lucru amuzant este că Cate poartă un costum portocaliu foarte bătător la ochi, care e ideal pentru atunci când vrei să fii camuflat în orice situație. Apropo îmi aduc aminte că în episodul cu Thief am făcut remarca cum că pașii lui Garrett sună de parcă ar fi purtat tocuri. Ghici ce fel de încălțăminte are Cate? Măcar aici are oarecum sens și, împreună cu costumul, contribuie la absurdul în care se lăfăie din plin jocul.

Asasina din umbre.

Și că tot veni vorba, accesoriile pe care le poți folosi sunt și ele la fel de năstrușnice și se potrivesc ca o mănușă unuiu personaj feminin. Cate cară cu ea o grămadă de fleacuri. Clama ei poate fi folosită pe post de șperaclu, bricheta pe post de aparat de sudură, rujul este o grenadă, iar parfumul poate paraliza inamicii. Există și câteva mai dubioase cum ar fi un caniș mecanic care e folosit o singură dată pe tot parcursul jocului. La fel ca și sistemul de furișat, accesoriile par să fi fost adăugate la repezeală, căci multe au o utilitate foarte limitată. Poate cele mai folositoare sunt monedele pe care le poți arunca pentru a atrage atenția inamicilor, însă sunt destul de greu de folosit și AI-ul nu reacționează mereu așa cum trebuie la ele.

Cate este femeia fatală, la propriu.

Cate a noastră nu prea a fost pe la sală așa că nu poate căra trupurile inamicilor, ceea ce înseamnă că trebuie să fii foarte atent unde îi omori ca să nu fie descoperite de către patrule. Singurul mod cu care poți scăpa de un cadavru este cu o poțiune care le dezintegrează, dar stocul lor e foarte limitat. Odată ce a sunat alarma, ea nu mai poate fi oprită așa că ești nevoit să suferi zgomotul ei agasant pe tot restul nivelului. Mai mult, jocul va genera din eter inamici noi. Nu știu de ce dar am impresia că asta a fost o găselniță perversă de-a producătorilor de a forța jucătorul să evite confruntările.

Noroc că de muniție nu duci lipsă.

Nu că nu ar fi posibil, dar necesită multă răbdare , iar pe cel mai ridicat nivel de dificultate este chiar și foarte greu să joci altfel, Cate neputând încasa mai mult de 3-4 gloanțe. Există chiar câteva misiuni unde nu ai voie să fii detectat. Trebuie să mărturisesc că aici am dezinstalat jocul prima oară când l-am jucat în 2000. Tare mi-e că nu am fost singurul. În acea vreme era la modă în FPS-uri. Return to Castle Wolfenstein avea una, Jedi Outcast la fel, iar NOLF are după cum am spus câteva, dar măcar aici are logică spre deosebire de Jedi Outcast, unde la momentul în care avea loc nivelul ăla, jucătorul putea mucifica lejer oricât de mulți inamici poftea.

Obișnuiește-te să vezi des ecranul ăsta.

Dar deviem de la subiect. În orice caz, jocul oferă un pic de rejucabilitate , căci accesoriile sunt deblocate una câte una pe parcrusul poveștii. Poți relua misiunile mai vechi cu accesorii noi, căci unele zone sunt accesibile doar cu anumite dispozitive. Misiunile sunt uriașe, iar ele sunt concepute dintr-o serie de nivele în cadrul cărora jucătorul are o mare libertate de mișcare, existând mereu căi multiple către obiectivele tale. Nu e chiar Thief sau Deus Ex însă în nici un caz nu este pe șine precum Half Life, cu toate că multe secvențe sunt inspirate din acesta. Jocul e destul de dificil deoarece Cate nu se poate vindeca în cursul unei misiuni, care după cum am spus sunt lungi. Tot ce poți face e să cauți armură și să speri că nu încasezi prea multe gloanțe. Pe parcursul nivelelor găsești așa zisele inteligence items, care nu fac altceva decât să aducă un zâmbet pe buze și să dea contur poveștii și să aflii mai multe despre trecutul lui Cate.

Hi-tech!

Acesta este de fapt și punctul forte al jocului. Partea cu împușcatul este reușită, cea cu furișatul așa și așa, însă povestea, personajele și dialogul sunt cu adevărat cireașa de pe tort. Jocul nu este o parodie totuși. Sigur, are multe secvențe nostime, însă evenimentele sunt cât se poate de serioase. NOLF reușește să îmbine drama cu comedia, fără a crea o disonanță așa cum fac alte jocuri, cum ar fi de pildă Divinity Original Sin. Acest joc reușește să umanizeze oponenții, inclusiv mercenarii fără nume pe care în mod normal ai fe tentat să îi masacrezi fără vreun fel de menajamente. Dar dacă te furișezi și asculți pe la colțuri vei auzi tot felul de convorbiri amuzante. Acum e aproape de parcă îți e milă de ei. Aproape. Încă un motiv pentru a evita alarma.

La mulți ani!

Toate secvențele cinematice sunt făcute cu motorul jocului. Și da, modelele arată ca dracu. Arătau și acum 17 ani, însă calitatea scriiturii și a vocilor compensează din plin, cu umor britanic și misoginism spumos... Uneori în timpul dialogurilor ai posibilitatea de alege următoarea replică, dar de cele mai multe ori astea sunt mai mult de formă. La fel ca majoritatea șutărelor post Half Life, NOLF este și el la rândul său un FPS cinematic, la un moment dat un pic prea cinematic, căci aceste secvențe se pot întinde adesea pe minute întregi. Chiar designerii au recunoscut că n-ar fi stricat să mai reducă din replici. Totuși distribuția este formată din personaje memorabile fie că sunt eroi, antagoniști sau altfel, iar Cate Archer dovedește că și astfel de jocuri pot avea protagoniste bine conturate.... ăă la propriu și la figurat. Asta ca să închidă gura o dată și pentru totdeauna deștepților din presa de specialitate.

Murrica fuck yeah!

Trebuie să recunosc că, acum când l-am rejucat, am observat la el o serie de probleme pe care mai înainte nu le sesizasem. Experiența și vârsta își spun cuvântul. Este clar că jocului nu i-ar mai fi stricat probabil câteva luni de dezvoltare pentru a finisa acele elemente care îl trag în jos, partea de furșiat și accesoriile mai ales, însă acestea vor fi îmbunătățite în NOLF 2, semn că Monolith și-a învățat lecția. Dar chiar și așa The Operative: No One Lives Forever rămâne un clasic al genului FPS care nu trebuie ratat de nici un fan al acestuia. Reușește cu desăvârșire să te introducă în atmosfera unui film cu spioni din anii '60 prin poveste, prin personaje, costume, locații și bineînțeles coloana sonoră. Totul strigă POP ART!

Preludiul unei violențe conjugale.

NOLF 2 a apărut la scurt timp după primul și, după cum am mai zis, a reparat câteva din greșelile predecesorului, dar parcă a pierdut câte ceva din magia acestui, probabil și fiindcă ideea nu mai era nouă. Următorul joc al seriei s-a intitulat Contract JACK, pe care nu l-am jucat niciodată, dar din câte am înțeles n-am pierdut nimic. Apoi pauză. Licența este pierdută undeva în zona crepusculară a legislației drepturilor de autor de unde nu mai poate fi nici o scăpare. Ca atare nici unul din titlurile seriei nu mai poate fi achiziționat de nicăieri, iar de un NOLF 3 nici nu poate fi vorba. Night Dive Studios au încercat să recupereze licența, la fel cum au făcut și cu jocurile System Shock, însă până acum fără succes. Dar cine știe, poate că speranța nu moare niciodată...

NOLF rămâne un joc care se ridică la... înălțimea așteptărilor.